IULIUS PONCET

Îl aveam pe Creangă institutor la clasa a II-a, pe care am învăţat-o cu dânsul; îl iubeam ca pe tatăl meu, iar copiii din mahala veneau la şcoală cu duiumul, căci lecţiile lui, scoase din viaţa de toate zilele, erau mereu pline de haz, procurându-ne multă plăcere.

Aşa că nu greşesc dacă spun că şcoala lui mi-a făcut copilăria mai veselă, mai zburdalnică. Dintre toate lecţiile, ora poveştilor ce o aveam săptămânal era cea mai mult gustată. Atunci nu numai că nu lipsea nimeni de la clas, dar veneau şi copii streini de şcoală.

Se aşeza pe catedră şi, tacticos, rar, cum şade bine unui bătrân sfătos, dădea drumul firului de tort al poveştilor iscusite, fir pe care noi cu multă plăcere îl depănam pe ghemul memoriei noastre. Într-o linişte desăvârşită el povestea mereu, uitându-se în ochii noştri, făcându-ne să trăim scenele vreunui Făt Frumos sau Ilene Cosânzene în luptă cu smeii. Eram cu adevărat fermecaţi atunci; simţeam că nu mai trăim pe pământ şi abia la sfârşit ne trezeam din visul şi lumea în care ne transporta el.

Aşa am cunoscut pe Dănilă Prepeleac, Stan Păţitul, Ivan Turbincă, Soacra cu trei nurori etc., etc.Venea la şcoală foarte regulat, mai întotdeauna îmbrăcat cu un suman mare, larg, cu cizme în picioare, iar drept cravată avea o batistă colorată, din cele preoţeşti, ce o lega sub formă de nod, acoperindu-i astfel gâtul şi pieptul.

În fiecare dimineaţă, oricine îl vedea venind de la „bojdeuca” lui din Tătăraşi în str. Săulescu, căci acolo era şcoala zisă „Păcurari”, cu o legătură mică în mână (mâncarea pentru la amiază) înfăşurată tot într-o batistă de ceea ce-i ţinea loc de cravată, căci fiind departe de şcoală lua masa pe catedră.

N-aveam frică de el ca dascăl, căci nu întrebuinţa varga; ne speriam şi ne îngrozeam de el numai atunci când îl apucau sapsmurile nemiloase ale epilepsiei şi  care-l găseau câteodată în clas printre copii. Atunci ne duceam cu toţii afară şi plângeam în sufletul nostru durerile la care era supus „Domnul”, mai ales că în acele zile eram lipsiţi de lecţiile lui.

Dar, parcă în ciuda soartei şi ca ironie contra loviturile care îi veneau de la autorităţi ca şi de la Dumnezeu, Creangă, dascălul nostru, era mereu vesel, bine dispus, gata oricând de a şfichiui ironic orice lovitură din afară.  Era vesel, poate unde întrezărea viitorul, cât priveşte de trecut şi prezent îl sfida şi călca în picioare, cu toate loviturile şi ameninţările. Aştepta totul de la viitor, de la ce va fi mâine. Aşa visător şi optimist, gânditor şi vesel, l-am cunoscut eu cu mintea mea de copil; precum vedeţi două noţiuni ce nu se cam potrivesc în firea unui om bun şi blând, ce nu se împacă de loc cu spiritul şi cerinţele vremii de atunci.

Lecţiile lui câteodată nu aveau sfârşit şi, de multe ori, uitam şi de masă, nu numai de recreaţie. Îi plăceau mult poeziile populare, pe care ni le citea şi explica.

Aşa, odată, citindu-ne Mioriţa, ajunsese la fragmentul „negru zăvoiu” şi ceru explicaţia de la elevi; cum însă numai eu i-am explicat ce vrea să spună aceste două cuvinte, odată îl văd că se scoală şi batjocoritor, ridică glasul adresându-se întregii clase:
- Ruşine să vă fie! Auzi, d-ta! Un francez să explice cuvinte româneşti, iar voi cogeamite români să staţi cu gura căscată! Mare ruşine!

Atunci l-am văzut oarecum supărat, dar l-a înveselit iar explicaţia mai departe a unui elev a cuvintelor „şi la nunta mea a căzut o stea”. Erau lucruri grele pentru şcoala primară, dar dascălul nostru le cerea şi le găsea mai totdeauna la elevi.

Era burlac atunci, făcea politică, dar şcoala n-o neglija. Era prin excepţie un maistru în predarea lecţiilor.

În mintea mea de copil, aşa l-am cunoscut şi aşa l-am păstrat pe Creangă.

(Evocare în Revista şcolii, Botoşani, iulie 1930; fragmente)
  • Selectează un alt articol utilizând cuprinsul din stânga.