EDITORIAL: Semnul Sfintei Cruci
Ultima actualizare la 20.06.2008
Din viaţa oricărui creştin nu poate lipsi semnul Sfintei Cruci, semn făcut în multe situaţii, dar mai ales la rostirea rugăciunilor şi la participarea la sfintele slujbe. Pentru a înţelege mai bine sensul semnului Sfintei Cruci şi când trebuie făcut acest semn trebuie să cunoaştem minimal istoria semnului Sfintei Cruci.
În Sfânta Scriptură nu găsim nicio menţiune legată de semnul Sfintei Cruci. Despre acest semn ne vorbesc urmaşii direcţi ai Sfinţilor apostoli, Sfinţii părinţi în scrierile lor, deci Sfânta Tradiţie. Se ştie că la început semnul Crucii se făcea la rostirea cuvintelor: ”În numele lui Iisus”, ”În numele Tatălui” sau ”În numele Sfintei Treimi”. Aceste cuvinte erau însoţite de semnul Crucii care era făcut la frunte în formă de T sau X cu degetul mare sau cu cel mijlociu. Mai târziu acelaşi semn s-a făcut în dreptul gurii şi al pieptului Aşa se făcea semnul Crucii la începutul creştinismului. Mai târziu semnul Crucii s-a făcut în diferite moduri, cu unu, două sau trei degete.
Când erezia monofizită a început să se răspândească, partizanii acestei erezii făceau semnul Sfintei Cruci cu un singur deget, ceea ce însemna că ei învăţau că în Iisus este doar firea dumnezeiască, pentru că ei nu recunoşteau că Iisus are deasemenea fire ome-nească. Pentru aceasta ceilalţi creştini făceau semnul Crucii cu doua sau trei degete arătând astfel cu nu sunt monofiziţi.
Felul în care facem astăzi semnul Sfintei Cruci îşi are originile în anii 700 d. Hr. De atunci s-au unit cele trei degete (mare, arătător şi mijlociu) simbolizând pe Dumnezeu întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Celelalte doua degete (inelar şi cel mic), care sunt adunate în palmă, simbolizează cele două firi ale Mântuitorului: cea dumnezeiască şi cea omenească.
Semnul Crucii, pe care îl facem ca acum aproape 1400 de ani îl însoţim cu cuvintele ”În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” sau ”Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Când rostim cuvintul ”Tatălui” ducem mâna la frunte; cînd spunem ”Fiului” ducem mâna la piept; când rostim ”Duhului Sfânt” ducem mâna la umeri, de la dreapta la stânga, formând astfel Crucea pe care Mântuitorul a fost răstignit.
Ducerea mâinii la frunte înseamnă partea de sus a crucii şi mintea omului. În acelaşi timp fruntea înseamnă înălţarea spirituală a omului prin Iisus Hristos şi deasemenea fruntea ne aduce aminte că facem multe păcate cu mintea. Când coborâm mâna la piept, ne amintim de partea de jos a crucii, dar şi de pogorârea lui Iisus pe pământ. Pieptul (dar şi inima) este locul sentimentelor, pentru care trebuie să ne amintim că din inimă trebuie să alungăm toate ispitele şi dorinţele păcătoase. Când spunem cuvintele ”Sfântul Duh” ducem mâna de la umărul drept la cel stâng. Umerii închipuie partea orizontală a Crucii, dar umerii sunt şi semnul puterii, după cum spune Proorocul Isaia: ”Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul lui…” (Isaia 9, 5).
Acum răspunsul la întrebarea când trebuie să ne facem semnul Sfintei Cruci. În mod natural facem semnul Crucii atunci când în gândul nostru amintim Sfânta Treime sau atunci când slujitorii altarului rostesc numele celor trei persoane al Sfintei Treimi: ”Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. Făcând acest semn cu mâna dreaptă, noi trebuie să facem şi semnul spiritual al Crucii în inimile noastre pentru a rămâne în legătură cu Dumnezeu. Trebuie să facem semnul Sfintei Cruci când trecem pe lângă o biserică sau când intrăm în biserică. Deasemenea facem semnul Crucii în biserică în anumite momente al slujbelor divine. Care sunt aceste momente?
În primul rând atunci când slujitorii altarului spun ecfonisul (doxologia), spre exemplu: ”Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…” sau când se aminteşte, în alte situaţii, numele Sfintei Treimi. După fiecare ectenie se poate face semnul Sfintei Cruci. Înainte şi după Sfânta Evanghelie facem semnul Crucii, când se cântă: ”Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie!”. Deasemenea facem semnul Crucii la începutul şi la terminarea rugăciunii sau înainte şi după sărutarea icoanelor. Semnul Sfintei Cruci poate fi făcut odată, pentru că există doar un Dumnezeu sau de trei ori în cinstea Sfintei Treimi.
Chiar dacă pe ortodocşii de pretutindeni îi uneşte aceeaşi credinţă, există deasemenea tradiţii locale, dintre care unele sunt legate de Sfânta Cruce. În Biserica Ortodoxă Finlandeză tradiţiile în general, deci şi facerea semnului Crucii, au venit din tradiţia slavă, mai precis rusească, ştiut fiind că Ortodoxia a venit în Finlanda dela Novgorod. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi orotodocşi finlandezi îşi fac cruce în tinda bisericii. Pentru că prin acest semn îl cinstim pe Dumnezeu trebuie să facem acest semn imediat după ce am trecut pragul bisericii, căci doar atunci am intrat în casa lui Dumnezeu.
Învăţăturile Bisericii nu interzic creştinului să facă semnul Crucii atunci când vrea el, dar Biserica îndeamnă pe creştin să facă acest semn cu evlavie şi nu numai ca un ritual în care să nu fie implicat şi sufletul. Prin semnul Crucii ne amintim de suferinţele Mântuitorului pe înălţimea Gogotei. Semnul Crucii ne aduce în minte răstignirea Domnului, dar ne aminteşte şi de înţelesul duhovnicesc al acestui semn, despre care Fiul lui Dumnezeu spune: ”Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Un răspuns scurt la întrebarea despre felul în care trebuie să facem semnul Sfintei Cruci ar fi că, semnul Sfintei Crucii trebuie legat întotdeauna de rugăciune, slujbele divine şi de multe dintre evenimentele vieţii noastre de zi cu zi, fără a uita semnificaţia spirituală a acestui semn.
Părintele IOAN
