ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT (1457-1504)

Dacă am căuta să enumerăm cele mai importante personalităţi ale istoriei neamului nostru această înşiruire ar arăta, poate, în felul următor: regii Burebista şi Decebal, Împăratul Traian, domnitorii Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandu Ioan Cuza, regii Carol I şi Ferdinand. Din orice fel de enumerare a unor astfel de personalităţi istorice nu poate să lipsească domnitorul Ştefan al Moldovei, numit chiar şi de contemporani: cel Mare şi Sfânt.

La 500 de ani de la moartea marelui domnitor este foarte greu de spus lucruri noi despre însemnătatea şi rolul pe care l-a avut Ştefan cel Mare în istoria românilor şi chiar a Europei. De aceea voi încerca cu ajutorul unor mărturii ale contemporanilor săi să subliniez cele mai importante trăsături şi înfăptuiri ale lui Ştefan cel Mare.

Înainte de a înşira aceste mărturii voi începe cu aprecierea celui mai mare istoric şi cărturar al românilor, Nicolae Iorga, care spune că Ştefan cel Mare este cea mai curată icoană a sufletului poporului român.

Ştefan cel Mare este amintit de cronici în primul rând ca un om evlavios, cu o credinţă tare în Dumnezeu, dar şi cu mare îngăduinţă faţă de creştinii de altă confesiune şi chiar cu îngăduinţă faţă de musulmani, cu toate cu unii dintre ei au făcut mult rău Moldovei.

Cronicile ne arată că Ştefan cel Mare a dus 36 de războaie, îndeosebi contra turcilor dar şi a tătarilor, polonezilor sau ungurilor. Dintre acestea marele voievod a biruit de 34 de ori şi deci doar în două lupte a fost înfrânt. Mărinimia şi recunoştinţa domnului este frumos conturată prin cuvintele cronicarului Grigore Ureche, după biruinţa asupra polonezilor, la Codrii Cosminului: “însuţi domnul Ştefan voievod a slobozit toată oastea sa, pe fiecare la ale sale, şi aşa a poruncit tuturor vitejilor şi boierilor săi să se adune în ziua Sfântului Nicolae, în târgul numit Hârlău. Deci, s-au adunat toţi în acea zi. Şi acolo, atunci, domnul Ştefan voievod a făcut mare ospăţ tuturor boierilor săi, de la mare până la mic şi atunci a instituit mulţi viteji şi i-a dăruit atunci cu daruri scumpe, fiecare după vrednicia sa. Şi i-a slobozit la ale lor şi i-a învăţat să laude şi să binecuvânteze pe Dumnezeu Cel Preaînalt pentru cele ce le-au fost dăruite, pentru că toate biruinţele sunt de la Dumnezeu”.

 Pentru însemnătatea domnitorului Ştefan cel Mare în contextul istoriei Europei stă recunoaşterea de către papa Sixt al IV-lea că marele voievod a fost un apărător al creştinilor din întregul continent. Acest papă îl numeşte pe Ştefan “atletul credinţei creştine”. Din nefericire recunoaşterea rolului domnitorului român s-a limitat doar la cuvinte pentru că Apusul creştin greu s-a urnit în a ajuta efectiv Moldova împotriva turcilor.

Ştefan cel Mare ne este binecunoscut ca şi ctitor de biserici şi mănăstiri, activitate legată de credinţa puternică a domnitorului dar şi de evenimentele istorice petrecute de-a lungul domniei. Printre multele ctitorii, mănăstirea Putna este de mare importanţă pentru că ea va deveni locul de odihnă a lui Ştefan. Cronica domniei ne arată modul în care voievodul a hotărât locul de construire a lăcaşului sfânt: “Ştefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul… dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcutu pristolul în oltarii. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras, pre vătaful de copii şi pe doi copii de casă. Deci, unde au căzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa”. Evlavia domnitorului se poate observa şi din pisaniile din bisericile şi mănăstirile înălţate spre cinstirea lui Dumnezeu. Astfel pisania de la Mănăstirea Putna ne grăieşte: “Binecinstitorul domn a toată Ţara Moldovei, Io Ştefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit şi a făcut mănăstirea acesta întru numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481)”.

Cu puţini ani înainte de urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron, Constantinopolul a căzut sub turci, iar Imperiul Bizantin a dispărut din istorie. Domnitorii români, printre care şi Ştefan cel Mare, au devenit, pentru secole, ocrotitori ai mănăstirilor de la Muntele Athos. Între mănăstirile ajutate de marele domnitor se numără şi Zografu, Vatoped, Grigoriu, Sfântul Pavel şi Constamonitu. Iată ce a poruncit Ştefan cel Mare să se scrie în testamentul-pomelnic de la Mănăstirea Zografu: “Acestea să ni se cânte până ce vom fi în viaţă. Iar după trecerea anilor noştri şi după sfârşitul vieţii noastre, în anul întâi să ni se facă şi să ni se cânte sfântul prohod, de către sobor; apoi slujbele de ziua a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, de o jumătate de an şi de un an. Iar după trecerea unui an, să ni se cânte într-o zi din an, de către sobor, pentru mântuirea sufletului; seara parastas cu colivă şi băutură, iar dimineaţa sfânta liturghie cu colivă; iar la prânz băutură, spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămâie aşa, câtă vreme va sta şi sfânta mănăstire”.

Este greu de schiţat o domnie glorioasă de 47 de ani pe care a avut-o domnitorul Ştefan cel Mare. În memoria poporului dar şi a Europei domnul Moldovei a rămas ca un om drept, cu credinţă mare în Dumnezeu şi în acelaşi timp pavăză împotriva Semilunei care a ameninţat sute de ani Europa. Europa a stat liniştită atâta vreme cât la cârma Moldovei s-a aflat Ştefan cel Mare. Aprecierile frumoase ale occidentalilor au rămas la stadiul de vorbe şi nu s-au materializat în nici un ajutor concret în lupta împotriva turcilor. Poporul l-a iubit pe Ştefan şi l-a cinstit încă din timpul vieţii sale, iar la moartea sa mult plâns şi jale a fost în Ţara Moldovei, după cum ne spune cronicarul: “ Iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-a scăpat de mult bine şi multă apărătură”.

Părintele IOAN