Ucenicii se-ndreptara
Spre Iisus si-l întrebara:
- Sus în ceruri, cine oare
O sa fie cel mai mare?

Domnul împrejur catând
Si un copilas chemând,
Între ei l-a asezat:
- Va graiesc adevarat,
Cei ce n-or fi-n viata lor
De-o potriva pruncilor,
În împaratia mea
Cea de veci, loc n-or avea!
Si oricine-n lume-aici
Ca ast prunc se va smeri:
Cel mai mare o sa fie
În cereasca-mparatie!
Iara cine va-ndemna,
Prin cuvânt, prin fapta sa,
Pe vreun nevinovat
Din acestia, la pacat,
Mult ar fi mai folosit,
Daca si-ar lega de gât
Într-o zi o piatra mare,
Si s-ar azvârli în mare!
Mame-odata si-au adus
Copilasii la Iisus,
Spre-a-i atinge si-a le da
Binecuvântarea sa.
Ucenicii nu-i lasau,
De la dânsu-i departau…

Domnul zise: Cum va vine?
A-i goni de lânga mine?
Sa-mi lasati pe prunci sa vie,
Ca cereasca-mparatie
Este – dragi învatacei –
Doar a unora ca ei!