Oricine poate citi Sfânta Scriptura fără nici o oprelişte, dar nu oricine poate interpreta, după propria părere, textele biblice. Biserica este păstrătoarea tezaurului învăţăturilor creştine şi în acelaşi timp este cea care poate lămuri orice neînţelegere în legătură cu învăţăturile divine.

Pentru a nu apela mereu la oamenii Bisericii pentru a cere explicaţii pentru orice mică neînţelegere scripturistică este bine să fie cunoscute condiţiile în care au fost scrise Cărţile Noului Testament şi în special cele 4 Sfinte Evanghelii. În ele este cuprinsă viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Cuvântul Evanghelie vine de la grecescul „”. În limba greacă „” înseamnă „bine” iar „” înseamnă „vestesc”. Cuvântul Evanghelie însemană vestea cea bună. La vechii greci acest cuvânt avea şi alte semnificaţii. În Vechiul Testament întelesul de „vestea cea bună” îl găsim în Cartea a doua a Regilor 18, 22 şi 25 (2 Samuel 18, 22 ja 25). În Noul Testament cuvântul Evanghelie se foloseşte legat de o persoană sau de un lucru, spre exemplu „Evaghelia împărăţiei” (Matei 4, 23) sau „Evanghelia lui Hristos” (Marcu 1, 1). Mai târziu prin „Evanghelie” a început să se înţeleagă învăţăturile şi faptele săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor. Acest înţeles îl găsim la sfinţii părinţi din secolul I: Clement Romanul, Iustin Martirul şi Igantie al Antiohiei.

Cele patru Evanghelii au fost scrise între anii 43-100 şi apar în Noul Testament în ordinea în care au fost scrise: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Încă din secolul întâi în cadrul cultului se foloseau aceste 4 Evanghelii care erau considerate de sfinţii părinţi drept inspirate şi autentice, celelate fiind scrieri apocrife. Evangheliştii nu au fost istoriografi dar au fost martori direcţi ai vieţii Mântuitorului Iisus Hristos

La început învăţătura Domnului s-a predat pe cale orală de către apostoli, dar pentru a feri Biserica lui Hristos de greşeli şi pentru apărarea adevăratei credinţe a fost necesară trecerea în scris a vieţii Mântuitorului.

Scurte date despre cei patru autori ai Sfintelor Evanghelii, despre limba scrierilor, anul, locul şi scopul scrierilor cărţilor sfinte pot face mai uşoară înţelegerea lor şi mai ales actualitatea lor în vremurile de azi, având în vedere că mesajul Fiului lui Dumnezeu era pentru toate neamurile pământului şi pentru toate timpurile.

Matei, autorul primei Evanghelii, era originar din Capernaum şi era de profesiune vameş, o meserie desconsiderată la vremea aceea. El se numea Levi şi era fiul lui Alfeu (Mc. 2,14). În timpul persecuţiei lui Irod Agrippa (44 j.Kr.) Matei pleacă din Ţara Sfântă şi propovăduieşte Evanghelia în Etiopia, după unii istorici şi în India şi moare ca martir. Evanghelia sa este scrisă între anii 43-44 înainte de a pleca din Ierusalim. Evanghelia după Matei este scrisă în limba aramaică limba vorbită de evrei dupa întoarcerea din robia Babilonului. Prin Evanghelia scrisă de Matei el dovedeşte mesianitatea şi divinitatea Domnului Iisus Hristos şi că aşteptarea unui Mesia politic este zadarnică, de aceea Sfântul Evanghelist Matei foloseşte de mai multe ori cuvintele „Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura” (Mat. 1, 22; 2,15; 2, 23; 21, 4; 27, 9). Înainte de anul 70 j.Kr. Evanghelia a fost tradusă în limba greacă iar autorul traducerii pare a fi tot Evanghelistul Matei.

Evanghelia de la Bucureşti 1682. Foaie de titlu.

Marcu, autorul celei de-a doua Evanghelii, era din Ierusalim şi avea numele evreesc de Ioan. După tradiţie Cina cea de Taină ar fi avut loc în casa mamei sale din Ierusalim. El este considerat a fi acel tânăr care conduce apostolii la cina cea de Taină (Mc. 14, 13-14; Lc.22, 10) sau tânărul care nu este pregătit să se despartă de avuţia sa (Mc. 10, 17-22) sau tânărul din Grădina Ghetsimani (Mc. 14, 51-52). Sfântul Evaghelist Marcu nu făcea parte din cei 12 apostoli. În timpul persecuţiei lui Nero, Marcu a plecat în Egipt unde a propovăduit Evanghelia şi a murit ca martir. El a scris Evanghelia sa între anii 61-63 la Roma unde se afla împreună cu Sfântul apostol Pavel. Limba scrierii a fost greaca comună care se vorbea şi la Roma. Evanghelia era adresată mai mult creştinilor dintre păgâni. Astfel se explică multe amănunte legate de Ţara Sfântă (Mc. 13, 3; 3, 17; 7, 34; 7, 3; 14, 12). Evanghelia sa se axează pe demonstrarea faptului că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

A treia Evanghelie este scrisă de Luca şi el nefăcând parte dintre cei 12 apostoli. Era originar din Antiohia Siriei, oraş vestit pentru şcolile şi cultura sa. Evanghelia lui Luca (Lucanus) este cea mai lungă, poate şi cea mai frumoasă a Noului Testament, fiind scrisă de un om cu o cultură impresionantă, Luca fiind medic (Col. 4, 14). Călătoreşte cu Sfântul Apostol Pavel şi după moartea acestuia propovăduieşte Evanghelia în Dalmaţia, Galia, Italia şi Macedonia şi a murit în Ahaia la o vârstă înaintată. Evanghelia o scrie în Roma, dovada fiind faptul că este adresată unui patrician roman Teofil cum găsim la începutul scrierii sale. Prin Evanghelie îl întăreşte pe Teofil în credinţă, da îi şi dovedeşte că viaţa şi faptele Domnului Iisus Hristos sunt adevărate. În realitate putem spune că Evanghelia este adresată tot creştinilor dintre păgâni. Limba este greaca vorbită atunci însă stilul este de mare scriitor. Sfântul Luca este şi autorul cărţii Faptele Apostolilor.

Apostolul iubit al Domnului, Ioan, este autorul celei de-a patra Evanghelii. Era originar din Betsaida Galileeii, fiul lui Zevedeu şi frate cu apostolul Iacob. Mama sa se numea Salome şi se pare că era dintr-o familie înstărită, iar acesta este motivul care i-a permis Sfântului Ioan să urmeze o şcoală a vremii. În timpul persecuţiei lui Irod, fratele Sfântului Ioan, Iacob, moare ca martir şi Ioan pleacă la Efes. Între anii 81-96 este exilat în insula Patmos de către împăratul Domiţian şi aici scrie Apocalipsa. După moartea lui Domiţian se întoarce la Efes unde moare de bătrâneţe în jurul anului 100. Evanghelia sa o scrie la Efes în anul 96, fără ca acest an să fie sigur anul scrierii. Limba este limba greacă vorbită în acea vreme. Are un stil deosebit faţă de ceilalţi trei evanghelişti, iar scopul Evangheliei ni-l spune chiar autorul (Ioan 20, 31). Şi el scrie pentru creştinii dintre păgân care la acea vreme erau foarte mulţi, întărindu-le credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.

Primele trei Evanghelii se aseamănă între ele prin felul în care relatează viaţa Mântuitorului şi chiar prin stilul în care sunt scrise. De aceea ele sunt numite Evangheliile sinoptice de la grecesculcare înseamnă „împreună vedere” sau „singură privire” Chiar dacă asemănarea primelor trei Evanghelii este un fapt deosebit, până la Fericitul Augustin (+430) nu s-a pus această problemă. Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti nu şi-au pus această problemă din moment ce scrierile erau inspirate de Duhul Sfânt. Fericitul Augustin presupune că Evanghelia de la Marcu ar fi un extras din Evanghelia de la Matei deşi este clar că Sfântul Marcu are lucruri noi în scrierea sa. Chiar dacă cele trei Evanghelii sunt foarte asemănătoare au şi diferenţe generate de stil şi personalitatea autorului, ele relatând de fapt viaţa şi învăţătura Domnului.

Părintele IOAN