Se cuvine ca rugăciunea să fie avută în vedere înainte de toate

Partea a doua

IV

Domnul ne dă exemplu ca să ne înveţe să fim tari şi râvnitori în credinţă. Adică foloseşte exemplu omenesc, ca să înveţi saă nu te laşi copleşit de oboseală vreodată, încât, atunci când vei cere şi nu vei primi, să nu încetezi până ce vei primi, dacă, desigur, vei cere, aşa cum s-a spus, cele ce Dumnezeu doreşte. Şi să nu spui, sunt păcătos şi nu sunt ascultat. De aceea, în mod sigur, ca să nu deznădăjduieşti, să spui (mereu): “chiar dacă nu-i va da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, îi va da cât îi trebuie”. Şi chiar dacă va trece o lună, un an, trei ani, patru ani sau şi mai mulţi, până ce vei primi, să nu încetezi, ci să ceri, cu credinţă, lucrând totdeauna binele. Pentru că adeseori câte unul dintre noi în tinereţe a urmărit înţelepciunea, după aceea pe furiş s-a strecurat plăcerea, s-au pus în mişcare plăcerile după natură, a slăbit rugăciunea, vinul devine stăpânul tinereţii, se pierde înţelepciunea (cumpătarea) şi omul devine altul decât cel care trebuie. Astfel se produc schimbările, fiindcă nu ne împotrivim patimilor cu gând curajos. De aceea, se cuvine ca fiecare să pună la contribuţie toate puterile lui şi să roage cu îndrazneală pe Dumnezeu să-i stea într-ajutor. Pentru că dacă cineva din lenevie se lasă stăpânit de patimi şi se predă vrajmaşilor, cu acesta Dumnezeu nu se aliază şi nici nu-l ascultă; căci, lăsându-se stăpânit de păcate, s-a îndepărtat pe sine de Dumnezeu. Pentru că cel care vrea să fie ajutat de Dumnezeu nu-şi părăseşte datoria; şi cel care nu-şi părăseşte datoria nu este părăsit niciodată de ajutorul dumnezeiesc. Se cuvine, aşadar, ca să nu-l condamne conştiinţa pentru nimic şi astfel să ceară ajutorul dumnezeiesc. Dar să nu ceară (ajutorul) cu indiferenţă, ci cu mintea concentrată, pentru ca, altfel, nu numai că nu va primi ceea ce a cerut, ci mai degrabă va mânia pe Stăpân. Pentru că dacă cineva care, stând şi vorbind înaintea superiorului, stă drept, cu multă teamă, având nemişcată şi privirea externă şi cea internă a sufletului, pentru ca nu cumva să-şi atragă vreo neplăcere, cu atât mai mult se cuvine ca înaintea lui Dumnezeu să stea cu teamă şi frică, având îndreptată toată atenţia numai către El şi în nici o altă parte. Pentru ca El nu priveşte numai pe omul exterior, ca oamenii, ci cercetează şi pe cel interior. Aşadar, dacă stai înaintea lui Dumnezeu, aşa cum se cuvine, şi Îi oferi toate puterile tale, să nu încetezi până ce vei primi ceea ce ai cerut; dar dacă conştiinţa ta te acuză ca mândru şi dacă, deşi poţi, nu te rogi concentrat, să nu îndrăzneşti să stai înaintea lui Dumnezeu, pentru ca să nu devină rugăciunea ta păcat. Dacă însa, fiind slăbit de păcat, nu poţi să te rogi cu stăruinţă, constrânge-te atât cât poţi şi stai stăruitor înaintea lui Dumnezeu, având mintea concentrată către El şi rugându-L (să fie) alături de tine; şi Dumnezeu iartă, fiindcă nu poţi să stai aşa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu, nu din dispreţ, ci din slăbiciune. Dacă în acest fel te sileşti spre tot lucrul bun, să nu încetezi până ce nu vei primi ceea ce ceri, ci să baţi cu răbdare la uşa Lui, căutând împlinirea cererii tale. “Căci oricine cere ia - spune (Scriptura) - cel ce caută găseşte şi celui care bate i se va deschide”. Căci ce altceva vrei să dobândeşti decât numai mântuirea de la Dumnezeu?

V

Doreşti să ştii, iubitule, cum aveau răbdare sfinţii şi nu deznădăjduiau? Dumnezeu a chemat pe Avraam, când era mai tânăr, şi l-a mutat din pământul asirienilor în Palestina, zicându-i: “Iată, îţi voi da ţie pământul acesta şi urmaşilor tăi; şi vor fi ca stelele cerului urmaşii tăi, care nu vor putea fi număraţi”. Şi a trecut număr mare de ani şi au atras îmbătrânirea firii lui şi s-a apropiat moartea, dar el n-a spus: Doamne, totdeauna mi-ai făgăduit copii şi ai prezis ca voi fi tata tuturor neamurilor. De bătrâneţe impulsurile firii mele sunt moarte, iar Sara, femeia mea, de bătrâneţe nu mai are de mult ceea ce este caracteristic femeii în fiecare lună; aşa încât făgăduinţa Ta este mincinoasă. Pentru că doi bătrâni, ce nădejde (să mai) avem? N-a spus acestea, nu le-a gândit, ci a rămas nezdruncinat în credinţă, şi într-adevăr, după vârstă îmbătrâniseră, dar nădejdea era tânără; trupul mergea spre slăbiciune şi producea deznădejde, dar credinţa întărea şi sufletul şi trupul. Dumnezeu - spunea - este cel care a făgăduit, Stăpânul firii şi nu se poate întâmpla altfel. El face posibile şi pe cele cu neputinţă, pentru ca El face şi schimbă toate, aşa cum vrea. Să imiţi, deci, credinţa lui Avraam. Într-adevăr, atunci când firea a slăbit şi impulsurile cărnii au amorţit, atunci a luat viaţă făgăduinţa lui Dumnezeu. Însuşeşte-ţi exemplele. Dar noi ne rugăm un an şi încetăm stăruinţa; postim doi ani şi renunţăm. Aşadar, să nu slăbim în aşteptarea făgăduinţei lui Dumnezeu. Căci Cel care a făgăduit aceluia că-i va înmulţi urmaşii, ne va făgădui şi nouă că ne va împlini dorinţa, dacă cerem fără încetare. Pentru că spune (Scriptura): “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Pentru că în timp ce tu erai departe de El, obosit şi apăsat de sarcina foarte grea a păcatului, El S-a milostivit de tine şi te-a chemat, ca să te uşureze de sarcină şi să-ţi dea odihnă în viitor, şi tu să nu te încrezi în El? Acum, însă, chiar dacă am vrea să tăcem, vom fi mustraţi de conştiinţa noastră; căci n-avem încredere în El, fiindcă - aşa-zicând - n-ar putea să ne odihnească, şi ezităm să luăm asupra noastră jugul Lui cel comod şi uşor şi să intrăm în împărăţia cerurilor prin poarta cea strâmtă, ci preferăm mai degrabă să luăm asupra noastră povara grea a păcatelor şi prin dorinţele plăcerii noastre să urmăm calea fără îngrădiri şi să intrăm prin poarta largă spre pierzare. Dar, va spune cineva, în repetate rânduri am cerut şi n-am primit. Aceasta s-a întâmplat, în orice caz, fie pentru ca ai cerut într-un fel cum nu s-ar fi cuvenit, fie cu necredinţă, fie cu mintea împrăştiată, fie lucruri care nu-ţi erau de folos. Dar chiar dacă uneori ai cerut lucruri care erau spre folosul tău, n-ai stăruit în cerere. Pentru că Scriptura spune: “Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre”, şi: “Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.

VI

Dumnezeu cunoaşte inima celor care se roagă. Aşadar - va spune cineva - ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastră? Nu ştie El de ce avem trebuinţă? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaşte, într-adevăr, ceea ce ne trebuie şi ne procură din belşug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, şi, fiindcă este bun, plouă şi peste cei buni şi peste cei nedrepţi şi face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni, şi înainte ca să le cerem noi; totuşi, credinţa şi faptele virtuţii şi împărăţia cerurilor nu le vei primi dacă nu le vei cere cu osteneală şi cu multă stăruinţă. Pentru că se cuvine ca mai întâi să le doreşti şi după aceea să le ceri în mod sincer, cu credinţă şi răbdare, oferind toate puterile tale, şi în nici un caz să nu fii acuzat de conştiinţa proprie că cerând fie cu neglijenţă, fie cu lenevie; şi atunci vei primi când va vrea Domnul; pentru ca El ştie mai bine cele ce-i sunt de folos. Şi poate pentru aceasta amână să împlinească cererea ta, gândind la sârguinţa ta către El, şi ca să cunoşti ce importanţă are darul lui Dumnezeu şi să păzeşti cu frică ce ţi s-a dat. Pentru că orice dobândeşte cineva cu trudă multă, se îngrijeşte ca să-l păzească, pentru ca nu cumva pierzandu-l să piardă astfel şi osteneala lui mare, şi dispreţuind darul lui Dumnezeu să devină nevrednic de viaţa veşnică. Căci ce ar fi folosit Solomon dacă ar fi luat cu uşurinţă darul înţelepciunii şi l-ar fi pierdut?

VII

Aşadar să nu-ţi pierzi curajul dacă nu ţi se va împlini îndată cererea ta. Căci dacă Stapânul cel bun ar şti că, primind îndată darul, nu-l vei pierde, ar fi gata să ţi-l procure chiar înainte de a-l cere. Acum însă procedeaza aşa (amână) din grija faţă de tine. Căci dacă cel care a primit un talant şi l-a păstrat întreg a fost condamnat pentru că n-a câştigat nimic cu el, cu cât mai mult va fi pedepsit cel care l-a pierdut. Ştiind acestea, că, mai curând sau mai târziu, o să primim (totuşi) să rămânem mereu mulţumitori Domnului, pentru că toate câte le face Stăpânul, pentru mântuirea noastră le rânduieşte; numai să nu ne descurajăm şi să încetăm să cerem. Căci pentru aceasta a spus Domnul parabola despre văduva, care cu perseverenţa ei l-a înduplecat pe judecatorul nedrept; pentru ca şi noi, prin stăruinţa necurmată, să primim cele cerute de noi. Căci prin aceasta se vădeşte şi credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu, când, şi fără să se împlinească îndată cererea noastră, continuăm să-I mulţumim. Aşadar, să-I mulţumim fără încetare, ca să ne învrednicim să dobândim bunurile Lui veşnice, pentru că Lui I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.