de Vasile Voiculescu

Pe vremea aceea mă închinam mereu,

La masă, la culcare, la sculare:

Rugăciunea era cheia de aur cu care

Întorceam ornicul sufletului meu

Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu,

Seara, dimineaţa şi la tot pasul,

Cum îşi îndrepta tata după soare ceasul.

Domnul mă asculta şi puteam orice să-i cer.

Isus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie;

Îl născuse mama în tinda de lângă odaie,

Culcată, ca Maica Domnului, pe-o mână de paie.

Acolo mai erau adăpostite două oi bolnave,

Un viţeluş cu picioare slabe,

O cloşcă sub pat şi-o pisică cu pisoi,

Care s-au bucurat la naştere împreună cu noi.

Într-o noapte ne-au cîntat îngerii la prag,

Am sărit din somn să-i apăr de câini:

Duceau, doinind, o lumină mare, ca un steag,

Şi purtau steble de stele-n mâini.

Glasurile cădelniţau în vânt:

„Hai, ler, leroi, Doamne Sfânt”.

Multă vreme le-am auzit, până au zburat din sat.

Cheia de aur s-a pierdut şi sufletul a stat.