Anul 2005 prilejuieşte Bisericii Ortodoxe Române o întreită aniversare: 120 de ani de la obţinerea autocefaliei, 80 de ani de la ridicare Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie şi împlinirea a 90 de ani de viaţă a Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.

Înainte de a scrie despre cele trei aniversări aş dori să spun câteva cuvinte despre un articol dintr-un ziar românesc central care abordează un subiect delicat despre care se vorbeşte şi s-a vorbit mult: reformarea Bisericii (Ortodoxe Române). Un editorialist cu suficiente cunoştinte de istorie bisericească arată cum Biserica, pentru că nu este o instituţie omenească ci divin-umană, nu poate fi pusă în tot felul de sondaje alături de instituţii pur umane create de oameni pentru anumite interese.

Biserica este condusă de Dumnezeu chiar dacă oamenii (clericii) sunt cei care slujesc Creatorului aici pe pământ. Editorialistul constată că toate acele încercări de reformare au devenit schisme, fiind dat ca exemplu Luther. Este cu totul altceva când se vorbeşte despre slujitorii Bisericii care cu mai multă sau mai puţină chemare pentru misiunea clericală îşi fac datoria mai bine sau mai puţin bine acolo unde sunt puşi să o facă. Concluzia editoriaistului este că a propune Bisericii (Ortodoxe) o reformare este o ”propunere tembelă” pentru că Biserica are partea ei nevăzută, divină, şi ea este una, sfântă şi sobornicească. Chiar dacă în tot felul de sondaje găsim astăzi Biserica Ortodoxă Română pe locul întâi în preferinţele românilor trebuie să-i acordăm locul ce i se cuvine din punct de vedere spiritual şi nu alături de politică, economie sau alte laturi pur omeneşti ale vieţii.

Cu aceste gânduri trebuie să sărbătorim cele trei evenimente ale Bisericii Ortodoxe Române.

Întorcându-ne în istorie spre începuturi noi românii ne găsim rădăcinile creştine în perioada apostolică când Sfântul Apostol Pavel a ajuns în sudul Dunării, iar Sfântul Apostol Andrei a propovăduit cel puţin în Dobrogea de azi. Nu multe dintre popoarele lumii de astăzi îşi au rădăcinile creştine în perioada apostolică.

Odată cu retragerea trupelor romane din Dacia la anul 271, teritoriul unitar al fostei provincii romane s-a fărâmiţat în organizaţii administrative şi de tip statal mici. Acest lucru a îngreunat şi organizarea acestor regiuni din punct de vedere creştin.

Libertatea acordată creştinilor de către împăratul Constantin cel Mare a găsit teritoriul fostei provincii romane Dacia fărâmiţată. Aceasta a dus la o târzie organizare bisericească. Factorul politic a influenţat mai târziu şi organizarea bisericească.

După formarea celor trei provincii româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, a urmat, cum era şi firesc, şi organizarea bisericească potrivit organizării politice. Chiar dacă Imperiul bizantin şi Constantinopolul nu mai reprezentau decât o umbră a întinsului Imperiu al Romei pentru ortodocşi centrul spiritual era pe malurile Bosforului.

Au trebuit să treacă încă sute de ani până când Biserica Ortodoxă Română să-şi primească rangul ce i se cuvenea potrivit vechimii şi numărului de credincioşi.

Tot evenimentele politice au fost cele ce au influenţat viaţa Bisericii româneşti cu 120 de ani şi cu 80 de ani în urmă. La 9 mai 1877 România declara război Porţii otomane şi se declara independentă şi ”naţiune de sine stătătoare”. În anul 1881 domnitorul Carol I devine întâiul rege al României. Ridicarea României la rangul de regat presupunea şi ridicarea Bisericii strămoşeşti la un statut superior în cadrul Ortodoxiei. Nu cu puţin efort s-a realizat o dorinţă arzătoare când, la 25 aprilie 1885 patriarhul ecumenic Ioachim IV trimite o scrisoare de recunoaştere a autocefaliei (independenţei) Bisericii Ortodoxe Române.

Un alt mare eveniment politic va duce la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. După primul război mondial şi destrămarea marilor imperii, la 1 decembrie 1918 se consfinţeşte unirea tuturor teritoriile româneşti în ceea ce numim România Mare. Din nou cu destulă trudă s-a obţinut ceea ce devenise firesc, statutul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române prin tomosul dat de Patriarhul ecumenic Vasile II la 30 iulie 1925.

Patriarhii României până astăzi sunt: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986), Teoctist Arăpaşu (1986-).

Miron Cristea (1868-1939)	Nicodim Munteanu (1864-1948)	Justinian Marina (1901-1977)
Iustin Moisescu (1910-1986)	Teoctist Arăpaşu

Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist s-a născut la 7 februarie 1915 în satul Tocileni, judeţul Botoşani. La botez a primit numele de Toader. Dupa urmarea şcolii primare şi a cursurilor seminarului teologic depune voturile monahale la mănăstirea Bistriţa-Neamţ, unde primeşte numele de Teoctist. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.

La 5 martie 1950 a fost hirotonit în treapta arhieriei ca episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de Botoşăneanul. Între ani 1950-1954 a funcţionat ca rector al Institutului Teologic de grad Universitar Bucureşti. Între anii 1962-1973 a păstorit Episcopia Aradului. Timp de 4 ani, între 1973-1977, a fost Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. În anul 1986 a fost ales şi intronizat ca Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Modovei şi Sucevei. În anul 1986 Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales în demnitatea de Patriarh şi în acelaşi timp Arhiepiscop al Bucureştilor şi Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei.

În timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist s-au tipărit numeroase cărţi de cult precum şi alte scrieri din domeniul teologiei. În această perioada s-a reeditat Biblia de la Bucureşti (1688). Prea Fericirea Sa a publicat numeroase scrieri fie sub forma de carţi sau articole în diferite publicaţii. În decembrie 1999 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Anul aniversar al Bisericii Ortodoxe Române a prilejuit organizarea diferitelor evenimente comemorative cu participarea unor personalităţi din România sau din străinătate. Numeroşi ierarhi ortodocşi au vizitat România în această perioadă.

La acest moment aniversar în care s-au reamintit toate realizările majore ale Bisericii Ortodoxe Române nu s-a uitat una din marile dorinţe ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români şi anume construirea Catedralei Mântuirii Neamului.

Părintele IOAN