Puterea rugăciunii

Din Predica Sfântului Ioan Gură de Aur la Duminica a Cincea a Marelui Post

Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea.

Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.

Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând.

Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricina de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni.

Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi.

Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decât un simplu cojoc?

Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie.

Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se goleşte, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.

Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Cu atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi evlavioasă. Şi, ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte la moment de nevoie, este mai întâi ascultată, iată ce zice profetul: “În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1).

Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Că dacă cel necăjit capătă oarece alinare când povesteşte oamenilor nenorocirea sa, apoi nu va afla el mai vârtoasă alinare, când va spune Domnului, patimile sufletului său?

Însuşi Iisus Hristos ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; de am avea asupra noastră întunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul; ca El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13).
Deci, pentru ca noi să ne trăim fericiţi viaţa şi să ne eliberăm de păcatele noastre, se cuvine ca la toate prilejurile să ne rugăm Domnului, cu râvnă şi îndelungată răbdare.

Atunci vom dobândi o îndestulare statornică şi ne vom putea bucura de toate cele primite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine laudă în vecii vecilor! Amin.