Stafia comunismului bântuie în continuare Europa
Ultima actualizare la 19.02.2010
GEORGE DAMIAN
Denazificarea Germaniei imediat după cel de-al doilea război mondial s-a produs prin intermediul proceselor de la Nürnberg. Au fost judecaţi, condamnaţi la moarte sau la diverse termene de închisoare oameni politici, militari, ofiţeri ai serviciilor secrete care nu doar au susţinut, ci au constituit chiar esenţa regimului nazist. Regimul totalitar nazist a fost judecat prin intermediul reprezentanţilor săi şi condamnat la dispariţie. Orice viraj către ideile naziste în domeniul public este pedepsit de legea penală în majoritatea ţărilor europene.
Totalitarismul comunist a beneficiat de un tratament infinit mai blând. Reprezentanţii săi de seamă au îmbracat peste noapte o blană democratică şi au devenit lideri politici. Conform judecăţii din 25 decembrie 1989 pentru crimele comunismului din România au fost găsiţi vinovaţi doi oameni şi imediat executaţi. Restul buhăiţilor şi guşaţilor de partid ateu care dădeau indicaţii tembele au descoperit brusc creştinismul ortodox şi binefacerile economiei de piaţă. Şi ne-au bucurat în continuare cu prezenţa lor în viaţa publică.
La Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, suedezul Goran Lindblad a încercat fără succes să obţină o condamnare a crimelor regimurilor totalitare comuniste. N-a cerut mare lucru. Doar o recomandare a Consiliului Europei ca în ţările foste comuniste în manualele de istorie
să fie introdus un capitol despre crimele comunismului, să se deschidă arhivele partidelor comuniste şi să se înfiinţeze câte o comisie care să alcătuiască rapoarte despre crimele regimului comunist. În România, la 15 ani de la căderea comunismului, dosarele de cadre ale unor foşti şi actuali marcanţi membri de partid sunt în continuare mai bine păzite decât bijuteriile coroanei britanice. Adunarea Parlamentară de la Strasbourg n-a făcut altceva decât să adopte o rezoluţie fără nici un efect practic. O condamnare din vârful buzelor a crimelor comunismului.
Dezbaterile din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei au fost halucinante. Susţinătorii comunismului au mers pe sistemul condamnării hruşcioviste a cultului personalităţii. “Dragi tovaraşi, s-au comis greşeli în trecut, greşeli pe care le regretăm profund, însă ideea este bună, trebuie să continuăm revoluţia noastră, pentru a crea un om nou într-o societate nouă”, cam asta era ideea principală, în buna tradiţie a autocriticii de partid. Reprezentanţii ruşi au repetat mecanic abordarea putiniană: noi comuniştii am eliberat Europa de nazism. Doar că nu aceasta era chestiunea în discuţie - problema e reprezentată de faptul că regimurile comuniste şi-au transformat propriii cetăţeni în puşcăriaşi, ocnaşi sau cadavre. Nici reprezentanţii socialişti n-au fost mai breji. În buna lor tradiăie, după ce au pritocit tot anul trecut recomandarea Lindblad, socialiştii europeni şi-au adus aminte brusc că nu o mai susţin şi au cerut întoarcerea ei în discuţia comisiei.
Comunismul s-a născut în vestul Europei şi a fost exportat în est cu titlul de inginerie socială experimentală. Ca o ironie, aberaţia a prins viaţă şi a început să ameninţe Occidentul cu dispariţia. Şi totuşi, în Occidentul de azi este la modă printre tineri să fii, dacă nu un anarho-sindicalist sau communist băutor de sânge burghez, măcar un social
democrat corect din punct de vedere politic.
Marxiştii occidentali au abandonat proiectul demarat în Rusia în 1917, şi-au diversificat mijloacele şi metodele, şi-au schimbat ţintele. Martorii de Dâmboviţa ai noului val sunt inconştienţii purtători de tricouri negre cu imaginea revoluţionarului comunist internaţional Che Guevara. Care, nu-i aşa? - ştie toată lumea de calitate politică din Bucureşti - a fost regretatul basist al rockerilor de la Metallica. Să nu ne mai amintim de delirul ridicol al cămăşuţelor albastre cu cravate roşii, recrutate pe bază de casting contra a trei euro pe oră întru proslăvirea unui fost viitor mare om politic. Pe lângă papagalii che guevarişti mai ies la iveală tot felul de răstălmacitori de simboluri într-o eternă căutare a Sfântului Graal al corectitudinii politice. “Trebuie să iertăm greşelile trecutului, n-au fost făcute cu rea intenţie, oameni suntem şi la urma urmei, dacă nu erau tovarăşii de încredere, unde ar fi ajuns ţărişoara noastră?” - cam aşa sună scuza supremă. Şi nu trece nici măcar o zi fără să mă întreb unde am fi ajuns dacă nu erau tovarăşii de încredere.
Din cotidianul Ziua, 28 ianuarie 2006