Ca instituţie divino-umană, Biserica îl are cap pe însuşi întemeietorul ei, Iisus Hristos Domnul. Biserica lui Hristos nu a fost şi nu poate fi condusă pe pământ de un singur om ci de urmaşii Mântuitorului, adică mai întâi apostolii şi apoi urmaşii lor, îndeosebi episcopii, dar şi treptele inferioare ale clerului: preoţii şi diaconii.

Conducerea colegială, adică sinodală a Bisericii s-a văzut încă de la începuturile creştinismului şi primul conciliu creştin, menţionat de Sfânta Scriptură şi de istoria Bisericii, a fost Sinodul apostolic de la anul 50 de la Ierusalim. Importanţa sinodului în activitatea Bisericii şi-a avut atunci începutul, iar Sinoadele ecumenice de mai târziu sunt o consecinţă a conducerii colegiale a Bisericii începând cu perioada apostolică.

Spre exemplu Sinodul apostolic de la Ierusalim a rezolvat o problemă pe care dacă Sfântul Apostol Pavel încerca să o rezolve singur, în acelaşi mod cu hotărârea apostolilor, nu ar fi avut acelaşi efect. Comunitatea din Antiohia, primind hotărârile şi îndrumările apostolilor, le-au urmat cu conştiinţa că urmaşii direcţi ai Mântuitorului sunt cei mai îndreptăţiţi să hotărască.

Sinoadele ecumenice de mai târziu au fost chemate sa hotărască asupra unor probleme care încercau să zdruncine unitatea Bisericii lui Hristos. Chiar dacă astăzi ne ferim uneori să folosim cuvântul erezie sau eretic datorită ecumenismului pe care Bisericile creştine îl promovează, nu putem spune că Sinoadele ecumenice s-au întrunit doar pentru a discuta probleme generale ci tocmai pentru a lua hotărâri asupra unor rătăciri de la învăţătura Fiului lui Dumnezeu.

Importanţa Sinoadelor ecumenice trebuie privită prin prisma evenimentelor istorice şi de aceea istoria Bisericii creştine nu poate fi despărţită de istoria lumii. Timp de mai mult de 250 de ani, creştinismul s-a propovăduit în condiţii deosebit de grele datorită persecuţiilor la care a fost supusă mai ales de împăraţii romani. Toate problemele erau rezolvate de către conducătorii comunităţilor creştine între ei fiind teologi învăţaţi care au scris şi au învăţat poporul. În acest timp au apărut unele devieri de la învăţătura apostolică, dar era greu de îndreptat printr-un sinod, acesta fiind greu de convocat în condiţiile istorice de atunci.

Anii 312 şi 313 aduc schimbări fundamentale în istoria Bisericii dar şi a lumii. Punând crucea pe steagurile de luptă împăratul Constantin îl învinge pe rivalul său Maxenţiu, la 28 octombrie 312, iar în ianuarie 313 acordă libertate creştinilor prin edictul de la Milan (Mediolanum). În septembrie 324 împăratul Constantin îl înfrânge în luptă pe Liciniu şi rămâne singurul conducător al vastului Imperiu Roman de atunci.

Chiar dacă nu era creştin, împăratul Constantin dorea liniştea în Biserica creştină şi în întregul imperiu. Arie din Alexandria a provocat o mare dezbinare între creştini şi de aceea a fost necesară o reglementare a unor învăţături creştine pe care doar episcopii şi teologii vremii o puteau face. Astfel împăratul Constantin a convocat un sinod general sau ecumenic la care să participe episcopii imperiului şi să hotărască asupra problemelor care tulburau Biserica.

Nu mă voi opri asupra amănuntelor legate se sinoadele ecumenice, subiect ce poate fi tratat separat. În câteva cuvinte încerc să scot în evidenţă importanţa hotărârilor sinoadelor ecumenice pentru viaţa Bisericii.

Când apostolii la anul 50, în Ierusalim, se întruneau pentru a rezolva problema ivită în comunitatea din Antiohia, înainte de a da hotărârea au spus: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (F.A. 15, 28). Aceeaşi formulă va fi folosită la sinoadele ecumenice pentru a lua hotărârile potrivite în probleme cu care se confrunta Biserica.

Sinoadele ecumenice au fost 7 (şapte) şi toate au fost ţinute în Răsărit, şi anume: două la Niceea (Sinodul I ecumenic la anul 325 şi Sinodul VII ecumenic la anul 787), trei la Constantinopol (Sinodul II ecumenic la anul 381, Sinodul V ecumenic la anul 553, Sinodul VI ecumenic la 680-681), unul la Efes (431) şi unul la Calcedon (451).

Convocarea sinoadelor ecumenice s-a făcut de către împăraţii bizantini la îndemnul patriarhilor Constan-tinopolului şi nu de episcopii Romei, cum uneori tendenţios se afirmă. Sinoadele ecumenice s-au întrunit la intervale neregulate de timp deoarece s-au făcut doar atunci când o greşeală gravă, promovată de cineva, tulbura Biserica lui Hristos.

Sinoadele ecumenice au avut ca scop principal combaterea ereziilor trinitare şi hristologice şi deasemenea au întărit adevărurile de credinţă pe care le-au explicat pe înţelesul tuturor.

Preşidenţia de onoare a Sinoadelor ecumenice au avut-o împăraţii bizantini, dar şedinţele erau conduse de unul sau mai mulţi episcopi. Împăraţii participau la deschiderea şi la încheierea sinoadelor şi mai puţin la lucrările propriu-zise. Sinoadele I şi II ecumenice, prin Simbolul de credinţă au rezolvat învăţătura despre Sfânta

Treime şi relaţia celor trei persoane ale Sfintei Treimi.

Prin Sinoadele ecumenice s-a rezolvat, spre exemplu, data sărbătoririi Sfintelor Paşti, ordinea onorifică a episcopilor sau modul de cinstire a Maicii Domnului, a sfinţilor sau cinstirea icoanelor. Toate acestea şi multe altele aveau nevoie de întărirea lor prin hotărârile sinoadelor, hotărâri pe care creştinii sunt datori să le respecte până la sfârşitul veacurilor.

Chiar dacă uneori se folosesc termeni de Răsăritul Ortodox sau Biserica Romano-catolică, atunci când se vorbeşte despre Sinoadele ecumenice aceşti termeni sunt inadecvaţi pentru că în acele vremuri Biserica nu era despărţită decât de neînţelegeri pe care tocmai Sinoadele ecumenice au fost nevoite sa le rezolve.

Hotărârile, fie dogmatice, morale sai administrative, pe care Sinoadele ecumenice le-au luat au asigurat liniştea atât în Biserica cât şi în Imperiu. Acest lucru este întărit şi de cuvintele împăratului Constantin cel Mare la deschiderea Sinodului I ecumenic de la Niceea, când a spus: „Cât mă priveşte pe mine, socotesc că tulburarea internă a Bisericii lui Dumnezeu este mai periculoasă decât orice război şi orice luptă groaznică, iar aceasta mă întristează mai mult decât treburile din afară” (Eusebiu, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, 12).

Şi acum la aproape 1700 de ani de la primul sinod ecumenic (anul trecut s-au împlinit exact 1690 de ani de la acest sinod), Biserica Ortodoxă şi, în parte Biserica Romano-catolică, respectă hotărârile Sinoadelor ecumenice ca pe un tezaur spiritual fără de care nu poate exista un bun mers în Biserica lui Hristos. Pentru vremurile de atunci Sinoadele ecumenice au avut importanţă pentru momentul respectiv pentru că rezolvau una dintre problemele care frământau Biserica. Astăzi noi ne dăm seama cât de importante sunt hotărârile Sinoadelor ecumenice pentru cei ce trăim aceste vremuri, având în vedere mulţimea „bisericilor” creştine care din multe alte motive decât învăţătura lui Hristos împânzesc lumea.

Părintele IOAN

Ruine antice în Niceea (azi Iznik)