“Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşirea 20, 16).

Faţă de această poruncă greşesc cei care mărturisesc lucruri mincinoase şi nedrepte, ca să păgubească şi să facă rău aproapelui lor. Cei care au bănuieli şi presupusuri împotriva fratelui lor. Cei care îşi bat joc de scăderile din născare ale minţii, glasului, feţei sau a celorlalte mădulare din trupul aproapelui, fiindcă el nu e vinovat de aceste cusururi. Greşesc şi acei judecători care, din părtinire sau pentru unele daruri, sau fiindcă nu cercetează bine pricina, fac o judecată nedreaptă.

Faţă de această poruncă mai greşeşte încă cineva dacă a sfătuit sau a îndemnat pe altul să dea mărturie mincinoasă. Dacă a împiedicat pe altul, cu învinuiri nedrepte, să capete vreo dregătorie. Dacă putea să împiedice învinuirile şi mărturiile mincinoase şi nu a voit. Dacă poartă vorbe şi veşti spre paguba aproapelui. Dacă a osândit sau a bârfit sau a ascultat cu plăcere cum alţii bârfesc, sau a lăudat pe clevetitor. Dacă a linguşit şi a lăudat, minţind, pe cineva.

“Să nu doreşti femeia aproapelui tău, să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici unul din dobitoacele lui, nici câte sunt ale aproapelui tău” (Ieşirea 20, 17).

Cele dintâi patru porunci învaţă datoriile către Dumnezeu şi erau scrise pe cea dintâi tablă (a legii), după cum arată Mărturisirea Ortodoxă. În cele şase din urmă ne învaţă datoriile către aproapele şi erau scrise pe a doua tablă. Pentru aceasta şi Domnul, în dragostea cea către Dumnezeu şi cea către aproapele, a înscris din nou în Evanghelie cele zece porunci, şi despre acestea a spus: “Nici o iotă sau nici o cirtă nu va trece din lege” (adică din cele zece porunci), după cum arată Mărturisirea Ortodoxă.

Cele cinci porunci de mai înainte, care ne învaţă datoriile faţă de aproapele, îl opresc pe om numai de la cuvintele şi faptele din afară ale păcatului. Porunca de faţă, însă, îl opreşte cu deşvârşire să dorească păcatul nici măcar în inimă, căci dorinţa inimii este rădăcina tuturor cuvintelor şi faptelor din afară. Pentru aceasta şi Domnul spunea cândva despre poftă: “Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Iar altă dată: “Din inimă ies gânduri rele, curvii, preacurvii, ucideri, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Şi Gură de Aur încă zice: “Că după cum flacăra aprinde trestia, aşa şi pofta aprinde sufletul. Şi după cum fumul orbeşte şi vatămă ochiul, aşa şi pofta pe minte” şi iarăşi: “Pentru aceasta, nu numai preacurvia a osândit-o (Hristos) ci şi pofta a pedepsit-o”.

Deci, faţă de această poruncă greşesc toţi cei care, deşi cu fapta nu iau lucru străin, cu sufletul şi cu inima poftesc, însă, să-l aibă, orice ar fi: femeie, dobitoc, ţarină, fie altceva.

Două lucruri însemnăm aici: 1. Că cel ce se căieşte nu trebuie să ştie pe de rost toate aceste greşeli pe care le-am pus la fiecare poruncă, ci numai pe cele pe care le-a săvârşit şi pe care trebuie să le mărturisească, şi 2. Că, deşi nu toate acestea sunt păcate de moarte, totuşi trebuie să le dezvăluie pe toate duhovnicului, aşa cum le-a săvârşit.