CALEA ÎNRÂURIRII PAŞNICE
MIHAI EMINESCU

Dezvoltarea politică şi socială a poporului român a ajuns într-un stadiu în care oricărui popor i se pune întrebarea: eşti ori nu eşti un element capabil de a întemeia şi de a menţine ordinea socială ca garanţie de dezvoltare, pe o bucată oarecare de pământ?

De astăzi înainte, nu mai e cu putinţă să trăim, sub forma mai mult ori mai puţin nedefinită de până acum; atât situaţia generală a Orientului, cât şi aspiraţiunile noastre proprii ne hotărăsc a ne constitui în stat deosebit şi cu desăvârşire neatârnat.

Iară dacă nu vom fi capabili de a săvârşi prin noi înşine această operă de constituire, atunci va trebui să renunţăm, pentru totdeauna poate, la realizarea scumpelor noastre dorinţe de neatârnare, căci de astăzi înainte relaţiile internaţionale indefinite nu mai sunt cu putinţă în Europa.

Aceasta e alternativa fatală în faţa căreia se află neamul românesc în zilele noastre; aceasta e morala şi neînduratul adevăr pe care nici un român nu trebuie să-l scape din vedere; nouă generaţiunilor în viaţă, ne-a căzut sarcina măreaţă de a dovedi că bună a fost prăsila ce Traian a sădit pe pământul Daciei şi că nu în zadar au luptat străbunii noştri atâtea veacuri de-a rândul. (…)

Nu mai putem astăzi să ne dezvinovăţim, ca în trecut, cu vrăjmaşii ce ne înconjoară şi nu ne lasă să înaintăm spre împlinirea misiunii noastre; ori de câte ori ne oprim în cale, dovedim că nu suntem vrednici de locul la care ne-a pus întâmplarea.

E un român slab de înger acela care sperie ţara cu primejdii ce ne-ar fi ameninţând din afară; soarta, viitorul nostru şi al urmaşilor noştri atârnă de la înţelepciunea noastră şi de la buna chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea misiunii istorice ce ni se cuvine şi numai spre a acestei uneia şi singure misiuni; primejdiile, dacă ne ameninţă, ne ameninţă dinăuntru.

Uşurinţa, reaua-credinţă, nesocotinţa ori zelul pătimaş la noi înşine, numai acestea pot să fie izvorul primejdiilor ce ne ameninţă şi vai de amar de noi dacă, în vremile noastre mari, am avea parte de a fi conduşi de oameni mici al căror cap e prea strâmt spre a putea cuprinde concepţia bogată a misiunii unui popor întinerit după o viaţă de optsprezece veacuri, ori a căror inimă e prea searbădă spre a se putea încălzi de această misiune, oameni ce ar voi să ne ducă unde n-avem să mergem prea în pripă, prea departe ori în direcţii nepotrivite cu firea blândă şi aşezată a neamului nostru.

Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român şi ori cine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri.

Aici, între hotarele strâmte ale ţării româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute fraţii noştri din ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.

Legăturile de sânge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comuniunea tradiţiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrâuririi paşnice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină bunăcredinţă.

Timpul, 2 noiembrie 1879
Din Magazin istoric, ianuarie 2003