Nihil Sine Deo
Ultima actualizare la 20.06.2008
Căutând în istoria zbuciumată a poporului român în fiecare an putem găsi prilejuri de aniversare a unor evenimente care au marcat fundamental mersul neamului nostru.
 |
| Regele CAROL I (1839-1914; Domnitor şi Rege 1866-1914) |
Referindu-mă doar la istoria mai recentă, modernă şi contemporană, am putea aminti: aniversarea 140 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, anul 1916 când România intra în primul război mondial
pentru reîntregirea neamului, anul 1946 când comuniştii au furat alegerile şi au început instalarea unei dictaturi care a mutilat istoria neamului şi destinele a milioane de oameni.
Sunt însă anul acesta două mari evenimente ce nu trebuiesc uitate niciodată: 140 de ani de la aducerea pe tronul României a prinţului Carol I şi formarea dinastiei române, precum 125 de ani de la ridicarea României la rangul de regat.
 |
| Regele FERDINAND (1865-1927; Rege 1914-1927) |
Am mai spus-o şi altădată: Principatele Române şi mai târziu România au fost mereu regate până la anul fatidic 1947, chiar dacă monarhii se numeau regi, împăraţi, cnezi, voievozi, domnitori şi din nou regi. Conştiinţa monarhiei făcea parte din viaţa românului.
În anii comunismului manipularea istoriei ne prezenta clişee care ni s-au întipărit în memorie şi care acum cu greu pot fi schimbate. Pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza ni-l închipuiam ca cel care îi prindea pe negustori cu ocaua mică şi care îi demonstra lui Moş Ion Roată în ce constă puterea neamului.
Nimănui nu cred că i-ar trece prin minte să nu-l aşeze pe Domnitorul Cuza în rândul marilor oameni de stat ai României. El a domnit într-o perioadă grea a istoriei noastre şi am putea spune că lui i se datorează multe dintre pietrele de temelie ale neamului nostru.
 |
| Regele CAROL al II-lea (1893-1953; Rege 1930-1940) |
Nu ni s-a spus însă, în şcoală, că în anul 1866, România se afla într-o criza politică profundă, în pragul unui război civil, aceasta şi din cauza unor greşeli ale Domnitorului.
Soluţia foarte des folosită la acea vreme era aducerea pe tron a unui prinţ străin, deci neutru în raport cu problemele politice. Din nou foarte rar se aminteşte că prima opţiune pentru ieşirea din criză a fost Prinţul Filip de Flandra, care s-a răzgândit şi nu a acceptat tronul. Astfel a fost chemat Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pentru a conduce destinele Ţării şi le-a condus 48 de ani.
Ştiind aceste lucruri de bază este greu de înţeles înverşunarea cu care comuniştii, până în 1989 şi urmaşii lor de după acel an, urăsc şi blamează monarhia română folosindu-se de tertipuri noi, care din nefericire încă prind la un popor dezorientat de propaganda comunistă, dar şi la un popor care nu doreşte prea mult să-şi cunoască istoria.
Trăind în Finlanda unde chiar dacă istoria Europei sau a lumii nu este îndeaproape cunoscută este plăcut de constatat cât de bine îşi cunosc şi apreciază finlandezii istoria, cu toate plusurile şi minusurile ei.
Problema este ce se aniversează acum, la 10 mai 2006, la 140 de ani de la urcarea pe tronul României a Prinţului Carol. În primul rând marile evenimente din istoria României nu pot fi despărţite de Casa Regală Română. În anul 1877 România îşi câştiga independenţa sub prinţul Carol I, care la 10 mai 1881 devine primul Rege al României.
În 1916 România intră în război cu scopul declarat de a reîntregii teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină. În 1918, la 1 decembrie Regele Ferdinand I aduce toate teritoriile româneşti sub sceptrul său în, ceea ce doreau românii de mult, România Mare.
În 1944 Regele Mihai I alătură România puterilor aliate, împotriva Germaniei naziste, moment ce a însemnat scurtarea războiului cu cel puţin şase luni.
Alături de aceste evenimente cruciale din istoria României perioada 1866-1947 a însemnat pentru România progres în toate domeniile şi subliniez în mod deosebit progresul economic şi cultural. Şi dacă pe Regele Carol al II-lea nu-l putem credita cu momente istorice deosebite, nu putem uita aportul său la progresul economic şi mai ales cultural al României.
 |
| Regele MIHAI I (n. 1921-; Rege 1927-1930 şi 1940-1947) |
Ce s-a întâmplat la 30 decembrie 1947, înlăturarea monarhiei, nu a reprezentat opţiunea românilor ci dorinţa lui Stalin. Armata Roşie ocupase România. Comuniştii trădători veniţi de la Moscova, cu trădătorii de circumstanţă din România au schimbat sensul istoriei României în direcţia celei mai crunte dictaturi, care a distrus tot ce se clădise cu atăta trudă aproape 100 de ani. Astăzi se văd efectele.
Mă întristez de fiecare dată când cineva găseşte ca motiv de blamare a monarhiei române faptul că primii doi regi ai României au fost de origine germană. Aceşti oameni au fost atât de ataşaţi idealurilor României încât puţini, la fel ca ei, găsim în istoria noastră. În schimb dacă privim în oglinda istoriei ultimilor 50 de ani găsim prea mulţi români care şi-au vândut ţara cu cea mai simplă uşurinţă.
Este şi acum greu de înţeles frica pe care au avut-o “emanaţii revoluţiei” din 1989 faţă de un Rege prea român şi prea blând care a dorit să vină în ţara lui. Nu le-a fost frică de adevăr pentru că în 50 de ani au distrus România prin minciună. Comuniştilor le-a fost frică de dreptate, pe care, în nimicnicia lor, au călcat-o în picioare.
În fiecare an trebuie să ne amintim de 10 mai pentru că, după Ceauşescu poporul român a trebuit să-l suporte pe Iliescu cu toată trupa lui şi încă mai trebuie să-i suporte,mult timp, pe aceşti străni de neam (comuniştii). Regele Mihai I a răbdat 42 de ani o nedreptate ce i s-a făcut, lui şi poporului lui, şi rabdă de aproape 17 ani o altfel de nedreptate, la fel făcută Regelui dar în aceeaşi măsură poporului român.
Aniversările înseamnă bucurie. Pentru românii cărora le pasă de istoria lor nu poate fi vorba acum decât de nostalgie după vremuri trecute şi pline de tumultul elanului spre viitor. După 1989 cei mai mulţi dintre români au ales o perestroică cu mineriade şi cu oameni din rândul doi al comuniştilor.
Chiar dacă România bate la porţile Europei fără monarhie, o face cu toate tarele lăsate de cei ce au distrus o parte din sufletul românilor, Monarhia.
IOAN DURAC