În vremea din urmă au apărut (întâmplător?) mai multe păreri despre conţinutul Noului Testament. Amintesc doar pe Dan Brown cu cartea sa Codul lui da Vinci şi presupusa Evanghelie a lui Iuda, care au dus la punerea unor întrebări care atunci când nu-şi găsesc un răspuns corect duc la numeroase interpretări neconforme cu adevărul.

Tocmai de aceea este bine să cunoaştem ce ne spune istoria şi mai ales să cunoaştem dovezilor unor oameni care au trăit cu mult înainte de presupusul moment în care s-a hotărât care cărţi sunt inspirate de Dumnezeu şi pot face parte din canonul Noului Testament.

Cel mai adesea împăratul Constantin cel Mare este cel învinovăţit că ar fi fost cel care a dispus care cărţi să fie incluse şi care să nu facă parte din Noul Testament. Apoi se mai afirmă, fără dovezi, ca la primele sinoade, ecumenice sau locale, s-a hotărât care cărţi să fie incluse în canonul Noului Testament.

Cărţile Noului Testament au fost scrise între anii 44-100 d. Hr. de diferiţi autori. Dintre autorii cărţilor Noului Testament doar Sfinţii Luca şi Pavel nu au făcut parte dintre cei 12 apostoli ai Mântuitorului. S-ar putea spune că scrierile ce sunt cuprinse în Noul Testament sunt scrieri ocazionale adresate unor comunităţi creştine.

Chiar autorii acestor cărţi recomandă citirea lor, copierea şi transmiterea lor şi altor comunităţi. Astfel Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi”

(Coloseni 4, 16). Acesta este şi un îndemn ca aceste cărţi să fie adunate într-o colecţie. Fiecare original se păstra la biserica sau comunitatea căreia îi era adresată pentru că poartă semnătura autorului după cum aflăm din următorul text: „Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel; acesta este semnul meu în orice scrisoare. Aşa scriu.” (II Tesaloniceni 3, 17).

Pentru a ne putea edifica despre felul în care, mai târziu, a fost alcătuit canonul Noului Testament trebuie să amintim mărturiile unor părinţi bisericeşti din primele secole creştine. Afirmaţiile lor au stat la baza hotărârilor sinoadelor ecumenice sau locale.

Astfel Sfântul Ignatie din Antiohia (+107) împarte cărţile Noului Testament în evanghelii şi apostol. Prin evanghelie înţelege cele patru evanghelii iar prin apostol celelalte scrieri apostolice. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (+163-165) în apologiile sale dă citate din Evanghelii, Epistolele Sfântului Pavel, şi din Epistolele soborniceşti. Tot acest sfânt părinte afirmă că în comunităţile creştine se citeşte din Evanghelii şi cărţile profeţilor.

Teofil din Antiohia (+181) citează din Evanghelii şi epistolele pauline. Acesta şi Taţian Asirianul (în sec. II) alcătuiesc o armonie a Evagheliilor care arată cunoaşterea textelor evanghelice.

În legătură cu canonul Noului Testament o importantă descoperire s-a făcut la anul 1874 când învăţatul italian Muratori a găsit în biblioteca din Milano un catalog al Cărţilor Noului Testament, care erau considerate inspirate. Acestui catalog îi lipseşte începutul şi pentru aceea se numeşte Fragmentul Muratori. În acest catalog sunt amintite toate cărtile Noului Testament în afară de Epistola către Evrei, Epistola Sfântului Iacov şi Epistola a II-a a Sfântului Petru.

O altă mărturie este cea a Sfântului Irineu al Lugdunului (azi Lyon) (+202). El enumeră toate cărţile Noului Testament în afară de Epistolele: către Evrei, Filimon, II Petru, III Ioan, Iacov şi Iuda. În secolul al III-lea Sfântul Clement al Alexandriei (+215), Origen (+240), Dionisie al Alexandriei (+265), Tertulian (+240) şi Ciprian (257) enumeră cărţile Noului Testamnt din care lipsesc Epistolele: către Evrei, II şi III Ioan, II Petru precum şi Apocalipsa.

Testamentul de la Bălgrad (Alba Iulia)	Noului Testament Ediţie recentă.

Aceşti părinţi şi scriitori bisericeşti au trăit în primele trei secole creştine, deci înainte de acordarea libertăţii creştinilor la 313 şi înainte de primul sinod

ecumenic de la Niceea din anul 325. Discuţia despre canonul Cărţilor Noului Testament este încheiată la Sinodul local de la Laodiceea unde în canonul 59 se hotărăşte ca la serviciile divine să se citească doar din cărţile canonice, iar în canonul 60 al aceluiaşi sinod sunt enumerate cele 27 de cărţi al Noului Testament pe care le avem şi azi. Acest sinod de la Laodiceea nu a făcut decât să întărească ceea ce se întâmpla deja de 300 de ani. Pentru acest motiv am pus în paranteze data morţii la aceşti părinţi şi scriitori bisericeşti care prin mărturiile lor risipesc îndoielile legate de formarea canonului Noului Testament.

Ca şi în alte laturi ale istoriei omeneşti şi în viaţa Bisericii au apărut scrieri mai târzii cu diferite scopuri, numite apocrife adică false, care uneori au fost ignorate iar uneori pur şi simplu eliminate. Excese au existat întotdeauna. Este o copilărie să se afirme că Biserica a fost cea care a încercat să înlăture aceste scrieri apocrife. Ele nu au fost copiate pentru că nu avea nimeni nevoie de ele. A copia un text în anii de început ai erei creştine nu era un lucru simplu. Cu mare greutate se puteau multiplica textele canonice şi necesare cultului. Astăzi este simplu de tipărit orice, iar de multe ori diferite speculaţii au mai mult succes decât adevărul.

Părintele IOAN